logo


Meniu

„Din culisele cinematografiei“. Cum a fost suprins Ilarion Ciobanu mergând „pe blat“ cu trenul, după ce pierduse rolul din „Neamul Şoimăreştilor“

Plecat la Constanţa fără prea mulţi bani în buzunare, din cauza faptului că fusese eliminat din distribuţia filmului lui Mircea Drăgan, Ilarion Ciobanu, una dintre vedetele de primă mână ale ecranului românesc şi singurul actor român care a lucrat doar în cinematografie, a călătorit o bună bucată de drum pe acoperişul unui vagon, de frica supracontrolului.

Sfârşitul verii anului 1963. Ilarion Ciobanu, singurul actor de la noi care s-a dedicat în totalitate cinematografiei, era pe val. Debutase cu succes în „Setea“, filmul lui Mircea Drăgan, lansat în cinematografe la 4 mai 1961, colaborase cu acesta şi cu ocazia turnării filmului „Lupeni ‘29“, care a avut premiera la 11 februarie 1963, dar mai apăruse şi în „Omul de lângă tine“ (25 decembrie 1962, regia Horea Popescu) şi „Cinci oameni la drum“ (25 februarie 1963, regia Mihai Bucur şi Gabriel Barta).

Drăgan pregătea un nou film de anvergură, „Neamul Şoimăreştilor“, iar Ilarion Ciobanu semnase deja contractul pentru rolul principal, Tudor Şoimaru. Ba chiar încasase şi un avans consistent. Până la începerea filmărilor, cel poreclit „Claris“ a „călcat pe bec“, fiind înlocuit cu fostul pugilist Mihai Vasile Boghiţă din cauza unor escapade bahice repetate. În acele momente ale finalului de sezon estival, Ciobanu, care n-o ducea prea bine cu banii după pierderea rolului respectiv, a fost eroul unei întâmplări desprinse parcă dintr-un film, alături de viitorul profesor universitar şi membru al Senatului României, Ion Coja.

„Rămăsesem corigent la sport şi a trebuit să vin la Bucureşti să fac nişte recuperări. Deşi eram în echipa de volei a Universităţii, antrenorul a ţinut el să-mi strice vacanţa şi nu mi-a încheiat situaţia şcolară. Riscam să fiu declarat repetent. Nu-i port pică profesorului Munteanu, fără această corigenţă ce v-aş mai fi povestit acum?! Aşadar, pe la ora 10.00 am fost declarat promovat şi la prânz m-am grăbit să iau primul tren spre Constanţa. Era un accelerat care mergea şnur până la Constanţa, fără să oprească la Ciulniţa sau Feteşti. Cum corigenţii nu primeau foaie de drum, venisem la Bucureşti «cu Naşu» şi urma să mă întorc «cu Valentin». Acestea erau la concurenţă poreclele pentru conductorul de tren care contra a 10 lei accepta studenţi fără bilet în tren. Pe riscul lor, dacă se urca inopinat în tren supra-controlul, plăteai amenda. Scăparea era să mergi din vagon în vagon şi la prima staţie să cobori pentru a urca într-unul din vagoanele pe unde deja trecuse «supra». Stratagema asta nu mai putea fi luată în calcul într-un tren care nu oprea în nicio staţie…Făcea trenul amintit fix două ore până la Constanţa! Cu o locomotivă cu aburi!…Ce vremuri!“, şi-a început istorisirea, pe blogul personal, profesorul Coja.

„Era însoţit de o doamnă «voluptoasă», cu o imensă pălărie de vară“

„Deci m-am dus la gară, am plătit biletul de peron, şi destul de repede l-am remarcat, cu un cap deasupra muritorilor de rând din Gara de Nord, pe Ilarion Ciobanu. M-am grăbit să mă apropii la câţiva paşi în urma sa. Era însoţit de o doamnă «voluptoasă», cu o imensă pălărie de vară, ceva volănaşe, o arătare tipică «La Belle Époque». Un geamantan în mână ducea «Claris», dumneaei o umbrelă de soare, mergeau la mare, desigur. Au urcat în vagonul 2, iar eu am rămas pe peron, aşteptând momentul potrivit să-l abordez pe «Naşu»…Spre mirarea mea «Claris» coboară pe peron şi, după ce îl reperează pe «Naşu», se duce la acesta şi discută ei ceva, din gesturi şi din privirile aruncate unul altuia am înţeles că marele actor făcea şi el blatul… Ia te uită!… Nu-mi venea să cred, dar nici nu mă puteam înşela. Aşa că mă duc la domnul actor şi făcându-mă că nu-l recunosc cine este, întreb «Ce-a zis Naşu?» La care acesta se face că nu pricepe întrebarea mea, aproape că mă repede, şi se urcă de unde coborâse, în vagonul 2. Eu, cu un început de regret că m-am pripit să «decodez» greşit limbajul corpului celor doi, mai stau un pic şi îl abordez pe «Naşu»! Care-mi zice să urc la primul vagon, dar să fiu atent, s-ar putea să aibă supracontrol!… Şi chiar a avut! Doi civili s-au urcat cu el în tren şi au început controlul biletelor… Trebuia deocamdată să trec în vagonul următor şi om vedea până la urmă ce-o fi să fie!…Pe vremea aceea vagoanele aveau la fiecare capăt de vagon o ferestruică prin care puteai să vezi ce se întâmplă pe culoarul vagonului alăturat. Când am trecut în vagonul 2, mă pomenesc în faţă cu «Claris», care ţinea tira, să vadă ce se întâmplă în primul vagon. «Vine supra!», zic eu îngrijorat. «Zău?!», îmi răspunde calm vocea bine cunoscută. «Ce facem?» «Păi ce să facem?! Urcăm pe vagon!…» Vagoanele de care vă vorbeam aveau şi un soi de trepte pe care puteai urca pe vagon. Era un lucru destul de obişnuit vara să vezi câţiva «cocori» călătorind astfel pentru a nu cumpăra bilet! Eu însă n-o mai făcusem! Şi nici nu-mi trecuse prin cap că am s-o fac vreodată! Eram totuşi un copil cuminte! N-am avut însă timp să mă sperii ca lumea de ce va urma, căci a urmat o mirare şi mai mare. Marele actor făcu paşi spre interiorul vagonului, spre compartimentul în care o plantase pe divă! Avea de gând s-o ia cu noi pe tren?! Asta cum ar veni?!… Să vezi ce nu s-a mai văzut!… Din speriat, eram acum mai mult curios! Dar nu! Ilarion Ciobanu schimbă câteva cuvinte cu cucoana care fuma elegant pe culoar, intră în compartiment şi luă din bagaje «Contemporanul». Perplexitate şi mai mare! Va citi pe vagon presa literară?! E nebun?!…“, şi-a amintit profesorul întâmplarea de acum 56 de ani.

„Am traversat în lung vagonul, cu paşi de matelot pe covertă“

Cei doi călători clandestini au reuşit, în cele din urmă, să înşele vigilenţa controlorilor. „Toate aceste mirări mă făcură să nu-mi dau prea bine seama cum am ajuns sus pe vagon. Am dat să mă aşez, dar tovarăşul meu mă opri cu un gest colegial, desfăcu ziarul şi-mi dădu mie o jumătate, să pun sub mine să nu mă murdăresc pe pantaloni!… Ce mai?! Profesionist! Partea proastă e că aşa cum stăteam călare pe vagon şi mă uitam pe unde mă urcasem, nu puteam pricepe care au fost mişcările prin care am ajuns eu sus. Iar şi mai rău era că nu-mi puteam imagina prin ce mişcări, ale mâinilor şi picioarele, pe ce pun mâna, pe ce pun piciorul, o să revin în tren?! Tăceam eu, tăcea maestrul, eu, bine crescut, mă făceam că nu ştiu cu cine mă cocoţasem aşa de sus, dar eram din ce în ce mai îngrozit că va trebui să cobor la un moment dat şi efectiv nu vedeam care ar fi suita de mişcări necesare. Panica de care fusesem cuprins mă împiedica să gust peisajul ca lumea!… L-am reconstituit de curând într-o piesă, transfigurând aventura de atunci! Era ceva să vezi Bărăganul, de-o parte şi alta, în întregul său, aşa cum din tren nu poate fi contemplat!…La un moment dat, altul, ne-am întrebat dacă trecuse de noi supracontrolul!… Ca să fim siguri, zise aceeaşi voce dogită şi totuşi puternică, arhetipală ca voce bărbătească, hai să mergem la celălalt vagon, adică să mergem pe coama vagonului 1 şi să coborîm la capătul acestuia dinspre locomotivă. «Stai să încetineze puţin», adăugă maestrul, parcă grijuliu cu tinereţea mea. Apoi zise «Hai» şi ne-am ridicat amândoi. Curentul de aer smulse ziarul pe care-l ţinusem sub mine! Maestrul însă puse mâna mai întâi pe ziar, să nu-l ia vîntul, şi abia apoi se ridică! Din nou n-am înţeles! La ce-i mai trebuia ziarul?! Din nou mirat şi intrigat, n-am mai putut să mă sperii de ce făceam: am traversat în lung vagonul, cu paşi de matelot pe covertă. Am coborât de pe vagon, am deschis uşa vagonului şi am intrat în tren. Şi din nou aceeaşi mirare: cum de reuşisem?! În tren altă surpriză! Am intrat în toaletă, eram cu palmele înnegrite de zgură, ne-am spălat şi abia atunci şi-a vădit din nou utilitatea «Contemporanul», jumătatea salvată de «Claris»: ne-am şters pe mâini de apă, de urmele aventurii noastre…Ne-am despărţit fără multe vorbe, eu străduindu-mă să mă prefac mai departe a nu-l recunoaşte pe marele actor!…N-am prea povestit această întâmplare. Apoi, cu trecerea anilor, am cunoscut mulţi prieteni de-ai lui Claris. Aveam mulţi prieteni comuni cu «Claris». Pucă, Pâcă, Ahoe, Conţi Bărbulescu… Am aşteptat să ne revedem din întâmplare şi să ne amintim de blatul făcut împreună pe tren, pentru mine de neuitat. Dar întâmplarea nu s-a produs. Regret şi azi că nu am provocat-o!…“, şi-a încheiat povestirea Ion Coja.

A fost băiat de prăvălie, hamal, ţăran cu sapa, tractorist, minier, săpător, tâmplar, şofer, marinar, pescar şi rugbist

Născut la 28 octombrie 1931, la Ciucur, în judeţul interbelic Tighina, astăzi în Republica Moldova, Ilarion Ciobanu a iubit dintotdeauna marea. „Am copilărit la Constanţa, crescut pe malul mării, adolescenţă zbuciumată şi plină de «bube», am trăit ca pasărea cerului — portul e un părinte mare şi generos care dă de mâncare la toate păsările... La 12 ani am intrat băiat de prăvălie, după care a urmat lunga caravană de meserii: hamal, ţăran cu sapa, tractorist, minier, săpător, tâmplar, şofer, marinar, pescar şi altele — că doar n-o să le înşirăm acum pe toate — până în 1958, când am dat examen la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică. Am zis să văd cum e şi pe-acolo. Mai încercasem şi alte facultăţi: construcţii navale, mecanică, geografie, geologie şi nu mi-a plăcut pe nicăieri“, se destăinuia actorul într-un interviu acordat Evei Sîrbu. Ciobanu n-a terminat însă niciodată institutul: Nu l-am absolvit, pentru că am avut de ales între a face «Setea» şi a urma institutul. Adevărul e că mă cam plictisisem în facultatea aia...M-am angajat apoi electrician la Teatrul Municipal. După un timp am fost trecut pe post de «actor corp ansamblu» — lucru care m-a scârbit de teatru pentru toată viaţa... Pe urmă au venit celelalte roluri în film“, mai povestea „Claris“, care a mai fost, în anii tinereţii, brigadier pe Şantierul Naţional Bumbeşti-Livezeni: ,,De fapt, totul a început ca o mare aventură. Şi cărui tânăr nu-i plac aventurile? Nu ştiu cum a fost prin alte părţi, dar nouă, celor din port, activiştii judeţeni U.T.M. n-au fost nevoiţi să ne vorbească prea mult. Ideea că urma să ne ducem să muncim la construcţia unei căi ferate în munţi, a fost mai mult decît destul. În general, pentru omul de pe malul mării muntele înseamna o necunoscută, o altă lume, iar pentru noi, atunci, avea aceeaşi rezonanţă ca Sahara, Hawaii sau pampasul sud-american“. Puţini îşi mai amintesc astăzi că Ilarion Ciobanu a făcut şi rugby de performanţă, el jucând la Ştiinţa Galaţi, Progresul Bucureşti şi Dinamo Bucureşti, acolo unde era poreclit „Gloabă“. A renunţat la rugby abia în 1962, când era deja o vedetă consacrată în cinematografie, din cauza programului încărcat. După Revoluţie, a fost distribuit tot mai rar în filme, iar la 7 septembrie 2008 s-a stins, la Bucureşti, răpus de un cancer faringian.

Ilarion Ciobanu este el însuşi un personaj care se plimbă dintr-un film în altul, se plimbă pe el durul uman, justiţiarul cu chip de piatră cioplit fără grija fineţurilor, pe el bărbatul tăcerilor ameninţătoare şi al pumnului care nimereşte fără greş. Ei bine, da, aşa îl vrem toţi – acei care văd filmele şi acei care le fac – îl vrem pe Ilarion Ciobanu în rolul lui Ilarion Ciobanu, nu ne supără dacă pe generic personajul poartă alt nume, noi ştim bine despre cine e de fapt vorba

Sanda Faur Almanah „Cinema“ 1975

10 iul 11:56
Comentarii